Fac parte din „Generația X” – copiii născuți în anii `60 -`70, într-un regim totalitar. Informația era puțină și valoroasă, răbdarea și supunerea – calități de bază. În gura mare se făcea doar preamărirea conducătorului iubit, oamenii erau mobilizați în spectacole gigantice, scandau ode, defilau, își declarau în ședințe publice fidelitatea față de unicul partid. Tăcerea era o formă de rezistență. Cine îndrăznea să strige că „împăratul e gol!” o sfârșea rău.
Azi, informația este globală, pe toate canalele (senzoriale), răbdarea și supunerea durează până la următorul click pe telefon. Oriunde te întorci dai de reclame: la medicamente, bănci, alimente etc. Artiși sau sportivi faimoși preamăresc efectele miraculoase ale „unicului”, „primului”, „senzaționalului” cutare produs. Sunt mobilizate armate de creatori care investesc bani serioși pentru a scoate din anonimat un produs fără de care te miri că mai exiști. Tăcerea pare la fel de periculoasă ca moartea: dacă nu te lauzi, nu exiști.
Două generații, două moduri diferite de a experimenta viața. Fiecare cu zgomotele, publicul și spectacolele ei. Dar, oricâtă libertate am avea, informație sau nerăbdare, când lucrurile merg bine, nu e nevoie de prea multe cuvinte: ați auzit vreodată ce gălăgie face iarba care crește?
Sunt profesor consilier școlar și psiholog pentru sportivii de performanță. Cred că fiecare client cu care interacționez are o valiză plină de resurse uitată prin cămară. Uneori o poate găsi din prima încercare, alteori trebuie să se apuce de curățenie ca să dea de ea sau, pur și simplu, să o deschidă și să-și ia ce are nevoie de acolo. Nimic mai simplu – metaforic vorbind!
