Incomozii

Uneori mă amuz imaginându-mi cotidianul din jurul marilor învățători recunoscuți și respectați și azi: Pitagora, Socrate, Seneca, Marc Aureliu (de prin părțile mai apropiate), Simeon bar Yochai, Rumi, Laozi, Liezi, Zhuangzi, Nichiren Daishonin, Nagarjuna și mulți, mulți alții din vetre omenești mai îndepărtate … oameni care nu au respectat ”zeii” confortabili sau inept autoritari ai cetății, oameni care provocau confortul ”intelectual” al vanitoșilor căpătuiți ai zilei.

Majoritatea lor au fost ceea ce azi am numi speakeri inspiraționali ai vremurilor și comunităților lor, de cele mai multe ori mai retrași și, mult mai rar, pe scenă.

Au fost mentori și coachi pentru cei care îi solicitau, pentru că dintotdeauna aspirantul își alege mentorul/coachul.
Omul în esența sa a rămas de multe, multe secole același, dincolo de timpul și contextul său cultural de viețuire, chiar dacă nuanțele, accentele, prioritățile rămân infinit semnificative și ele în fiecare comunitate culturală și în fiecare moment.

Coachingul, în esența sa: acompaniere a dialogului clientului (aspirantului) centrat pe obținerea unui rezultat, se face (profesionist) după aceleași reguli/atitudini/metode, rămânând permanent și exclusiv un catalizator al dialogului cu persoana din centrul aspirantului.

Ascultarea profundă, alianța partenerială – întâlnirea – este cheia de boltă a reușitei unui proces eficace, nu așa zisa ”artă a întrebărilor” iluzionist ticluite după tot felul de rețete care au la bază pre-judecata că cel din față e cumva rătăcit, distrat ca atenție și intenție și ”nu-și vede” resursele.

Diavolul se ascunde în detalii, zic mulți, dar nu pe el îl căutăm ci ieșirea aspirantului din impas. Feedback-ul e o unealtă mult mai slabă (și provenind din panoplia directivității, ghidării, călăuzirii) față de feedforward-ul obișnuit în relaționările de coaching.

Aparențele și pretinsele noastre priorități umane par a se modifica, de la o epocă la alta, dând pentru mulți senzația de diferențe semnificative ce merită discriminate sau chiar de evoluție a mentalităților (… marketingul isteric ne tot anunță revoluții peste revoluții).

Cuvintele, expresiile, locuțiunile, sloganurile se mai schimbă, după mode și influențează – ce-i drept, atenția noastră pe unele elemente ale cadrului de referință personal sau colectiv.

În profunzime motivațiile existențiale fundamentale personale sau colective rămân de secole aceleași. Ca atare coachingul și chiar mentoringul – care e mai directiv, mai călăuzitor – sunt aceleași de când lumea – când sunt responsabil practicate.

Marii și mai micii coachi/mentori ai umanității au abordat de secole veșnicele probleme umane: administrarea treburilor comunitare (morale, spirituale, economice – în termeni de eficacitate, eficiență, etică și ecologie – în sens de durabilitate/sustenabilitate) și deopotrivă cele personale legate de echilibru fizic/fiziologic, psihic și spiritual, împlinire, (re)cunoaștere de sine … acceptare, relaționare, împlinire și sens al vieții.

Grecii din vechime erau o putere globală … în lumea lor. Corporațiile lor dominau lumea cultural pestriță din jurul Mediteranei (europene) și – ceva mai târziu – o lume mult mai mare de la Gange la Gibraltar, din nordul înghețat până dincolo de Sahara și Bab el-Mandeb.

Socrate era fiul unei moașe, așa că maieutica – arta ascultării și dialogului cu pruncul care se naște a putut-o deprinde din atmosfera familială. Culmea este că și atunci – ca și în vremurile noastre – coachingul presupunea mai mult decât orice: ascultare profundă și dezvățul de a dezbate (trăncăni) detaliile particulare ale unei situații, conflict, blocaj, dilemă, obstacol (πρόβλημα – próvlima = “obstacol“)

Oamenii își scot mai întâi spinii din răni concrete și sângerânde, abia mai apoi transcend perspectiva și pot face asocieri, zoom-out pe harta pe care o au pentru ”criza” imediată, ceea ce le ”stă în față”, cum zic existențialiștii, obstacolul – problema mai profundă.
Educația recentă rareori antrenează observatorul din om, ”balconul” lui Moreno.
Auzim mai întâi diverse eu-ri (roluri) care-și tânguie ”limitările” – cum zic nlp-iștii și mult mai greu dibuim vocea persoanei din spatele diverselor măști conjuncturale. Când ea se aude, o aude și ”observatorul” aspirantului (… poziție mai puțin antrenată în lumea noastră tot mai isterică) și abia atunci a ”dori” se poate transforma cu resurse nebănuite în ”vreau”.

Ni-i destul să-ți faci multe ”selfie” ca ”să te vezi” … Nu-i destul o oglindă ca să te vezi cum te văd ceilalți.
Fiecare și în fiecare dialog partenerial, chiar pe aceeași ”temă/problemă”, de multe ori chiar la interval de câteva ore sau zile, este mereu în alt loc, cu perspective care – bine observate/marcate și aduse la vedere lucidă, conștientizate – pot face diferența în găsirea ”soluției/voinței” proprii.

Poate de aceea alegerea coachului potrivit rămâne esențială, tocmai fiindcă nu are rețetă universal valabilă. Unii, pentru anumite probleme (obstacole cum ziceau grecii) au nevoie de un partener de dialog mai ”provocator”, mai incitant, alții, dimpotrivă, ies din confortul lor (blamat de altfel în vorbe) însoțiți de parteneri plini de umor sau mai concesivi.
Poate de aceea dialogurile socratice sau taoiste sunt citite de generații, una după alta, de sute de ani.
Poate de aceea Atena s-a sinucis, aș zice eu, condamnându-l la cucută pe Socrate, care – între noi fie vorba – avea mari rezerve față de majorități, alese ”democratic”.

Socrate poate intuia ca ”majoritatea” desprinsă dintr-o ”democrație” mecanică și formală îl va condamna la moarte (cum s-a și întâmplat). Dar azi după peste 2000 de ani Socrate e ”brandul” Atenei antice și nu generalii și eroii cu box-office – respectabili și ei pentru responsabilitate și devotament. Inerția și conservatorismul leneș puiește în majorități. Turmele se pierd în prăpastie, fără cai învățați și câini mai bărbați.

Oamenii din ziua de azi – cel puțin cei care citesc astfel de rânduri – sunt tot oameni ca și cei din vremea lui Socrate, cu aceiași structură și funcții psiho-neuronale, dar sunt cufundați în mult mai multe sisteme suprapuse (constelații, cum zic unii) care le scaldă viața și de aceea ”teatrul lor interior” e mai plin de măști diferite pe cât de multe sunt diversele lor roluri, mai mult sau mai puțin asumate, moștenite (cultural-generațional) sau puse în cârcă de diverse conjuncturi sau compromisuri ”benigne” făcute ”pe picior”.

Puține corporații de azi (ca și de atunci) l-ar alege pe Socrate pentru servicii de coaching. Mă întreb sincer dacă pot pronunța pentru mine însumi vreo una.
Socrate, Confucius, care a fost ministru mai puțin de un an, au fost incomozi pentru establishment-ul zilelor lor.
Cartea prefacerilor (Yi Jing) în mâna unor diletanți nu e mai mult decât un ”ghioc” pentru zaruri.

Un coach bun îți oferă spațiu, construiește o alianță profundă, dar rămâne incomod fiindcă datoria lui e să te stârnească spre ceea ce persoana adâncă din fiecare vrea și poate.
Administrarea treburilor personale și comunitare e despre dialog … ca și coachingul.

Democrația (… și deseori terapia) nu prea sunt totdeauna Dialog fiindcă: analiza, dezbaterea, chiar și conversația argumentativă se depărtează de dialogul autentic într-un efort competitiv, autoritar.