Mie îmi place pâinea. Mănânc și savurez pâinea-pâine, ca aliment distinct și integral în felul său. O asociez relativ rar cu doar câteva alte alimente.

Așa și coachingul – cel întru Ființă cum zice doctorul de suflete Sf. Apostol Luca sau cel de toate zilele cum zice mai pragmaticul apostol Matei.

Aș putea să mă opresc aici cu mărturisirea mea și – sunt sigur – că pentru destui ar fi destul și îndestulător.

Poate rândurile acestea vor fi citite – de curiozitate ! – s-ar scuza unii care sunt mai înfometați și mai puțin experimentați în hrana esențializată a simplității neostentative a Postului. Așa că voi mai adăuga câteva paragrafe, de fapt inutile, indigeste și provocatoare la dez-batere, dis-cuții și mai puțin la con-versație, dară la dialog, cum ne-ar folosi mult mai mult tuturor.

Fără să întind copilărește coarda acestei metonimii – pâine/coaching – recunosc că și ghiveciul e un aliment, chiar călugăresc, ca să rămân în sugestiile de mai sus. Poate – mâncat fără pâine – îi simți mai specific și-i savurezi și lui ingredientele și felul cum a fost pregătit …

Putem mânca cu pâine aproape orice, la limită chiar și orez sau mămăligă, dar …

Din fericire – mai ales pentru situațiile critice prin care trecem – suntem făcuți să nu știm, că nu știm că nu știm toate ”cauzele” pentru care fluxul vieții face meandre dar asta nu ne blochează și nu ne înspăimâtă în crizele curente.

Imensa noastră parte întunecată  își face treaba bine fără conștiența noastră mai mult sau mai puțin lucid critică. Funcționăm cumva și reparăm din mers multe avarii sau alegeri pripite și/sau neconștientizate lucid. Pentru chițibușari și teoreticieni de dragul teoriilor, în afirmațiile de mai sus nu vreu să provoc nici teoriile pilotului automat nici pe cele ale liberului arbitru, că nu aici și acum le clarificăm. Iată însă ce ”simplu” e să te complici și să devii indigest, scăpând – pur și simplu – vorbe în plus care provoacă dez-bateri …

În orice Întâlnire împlinită e Dialog, e Relație, Rezonanță, Prezență, și iar Dialog, este însoțire/acompaniere, parteneriat fără dominare, este coaching.

Dacă mai sunt și altele – cum atât de des – firesc – se întâmplă, limpezimea fundamentului de coaching – pâinea, fundamental Întâlnirii – se tulbură și multe își pierd noima, de dragul – chipurile – al unor rezoluții raționale și argumentate, ”științific” dacă se poate, că asta e mistica la modă. Atitudinea fenomenologică – firească la originile noastre de copii veniți pe Lume – cum o s-o numesc de multe ori în dialogurile noastre de coaching, a ajuns ca o buruiană uiatată căreia nu-i mai știm virtuțile curative în fața atâtor medicamente/modele/abordări (de sinteză) sofisticate și pline de efecte secundare nocive și chiar toxice.

Întoarcerea la seninul ei presupune (culmea !) antrenament.

Puterea simplității, calm și centrare pe Atenție și Intenție, limpede administrate, este puterea naturii noastre umane de a învăța ca observatori ai propriilor noastre vieți că cele pe care le numim aspirații, ambiții, dileme … probleme, sunt de fapt lecții de viață venite când, cum, unde, în ce circumsatanțe ni se cuvin ca – trecând prin ele – să ne avem mai întregi pe noi înșine.

Puterea simplității, așa firească, cum ne-a fost dată – merită descoperită, antrenată și păzită de contaminarea toxică a atâtor dșteptăciuni cu care ne complicăm viețuirea, în schimbul micilor comodități și a iluziilor că dacă toți fac ceva, cumva, e mai confortabil să faci și tu ”cam” la fel.

Coaching, pur și simplu nu e un simplism și, desigur, nu e o simplă simplificare.
El există de când oamenii se Întâlnesc, cu ei, cu Tu, cu Lumea. Nu-l mai observăm ca ceva distinct și dacă îl amestecăm indigest cu multe altele – și o facem fiindcă mai sunt și altele de ”mâncat” – puterea sa vindecătoare, hrănitoare se diluează.

Coachindipity e Grația, Câmpul zero, pâinea noastră întru Ființă, cea de toate zilele, pe care accesând-o, mai întâi conștient, apoi natural, firesc, o putem pune la temelia firii noastre în Întâlniri de tot felul, în profesia de coach, daca și asta dorim să fim.